margalin

I hate the therapy of writing how I love her, a possible result of my odds of not being able to touch using signs or symbols. Beyond this confession, however remains one vacuum through life and dream, through narrow logic, through finite philosophy: that lazy mood of my tired and tiresome mind. Through that desesperate feeling of refuse, one solemn expectancy that guides me to the end, having many beads of perspiration which bloomed on the forehead's field... In that moment I want to write, I feel am being chased by all repressions and self-conciousness that are in me, are all within me without that conscience where I can make something bad for me or for others. The writing, one truthful banquet, the writing - the greatest exercise of impudence, of self exposure, hallucinating, appear the moments when my hands are trembling, nervous, when my fingers are nodulated and tensioned, with the dented and transparent membranes like a skin made from artificious, artificial layers between falangs and vascular sailboats and steawned to all wires of an abandoned woman in one old Turkish bathroom. The contraction of my hand and the refusal between of my mind at that point where the pearly color of blue peak of the pen and the maidenly chest of the paper are meeting. The single result of this torture is just my thoughts, flying like birds in the white field of yellow papers of my black mind opened now like an old book for you.

thank you!

Un soare melancolic anima praful de pe obiecte, lasand viclean in uitate unghere razele sale subtiri de lumina ca pe niste rani reci care se furisau prin spartura vitraliilor ferestrelor de la rasarit. Amortit, stateam proptit in coate pe un maldar de carti. Mai tarziu am frunzarit fara chef un tratat de anatomie si alte cateva carti de medicina, toate aduse cu mine din lungile peregrinari si abandonate aici.
Astfel, mi-au revenit foarte clar in minte unele fragmente ale grozavelor experiente de studentie, toate facute in subteranele unui vechi spital de razboi, o cladire insalubra abandonata in timpul anilor ciumei.In orasele nordului era un privilegiu sa poti studia pe viu anatomia. Doar cativa sarmani se lasau pe mana calaului de Dumpy pentru un pret de nimic. O mana de studenti cu fetele supte de vant, cocosati si galbeni, cu pielea de pe maini zbarcita in urma frigului si a solutiilor de laborator, stateau aplecati sub bolta gaunoasa si impaienjenita, cercetand un corp scheletic, plin de plagi, care tremura din toate madularele.
Toti apaream ca intr-un vis urat de iarna, fixati de ochii sticlosi ai unui mosneag blond ale carui priviri delirante ne intepau pe rand. Corpul sau, ascunzand intre limitele unei biete carapace de carne o minte care trebuie sa fi fost agera candva, parea harta in miniatura a urmelor pe care le indurase o viata intreaga in lupta cu foametea, cu erezia valurilor de invazii barbare, cu cruciadele.
Un profesor apatic, cu o fata imobila si cu o voce pitigaiata, din care disparuse si ultima urma de intelegere si omenie, vorbea monoton si, pentru a-si intari cuvintele, atingea uneori corpul mosneagului cu o bagheta metalica. Vorbea calm si taraganat despre armonia corpului omenesc, incremenit in prelegerea sa naroada, pe care simtea nevoia sa o condimenteze din cand in cand cu detalii prostesti privind conformatia osoasa, raportul clasic dintre circumferinta tigvei si lungimea sirei spinarii ori lipsa de elasticitate a muschilor determinata de lipsa indelungata a hranei.
Murmurul de bondar batran se amplifica in spatiu, arcuind ecouri largi sub boltile pivnitei de spital. Paream alunecat intr-un univers acvatic, inotand intr-un lichid vascos, de culoarea mierii de albine. Toata lectia de anatomie parea un odios elogiu adus cruzimii si prostiei. Priveam fermecat la buzele subtiri ale profesorului si nu pricepeam o farama din speculatiile lui care pareau savante dar erau cu siguranta seci. Nici nu imi amintesc bine cand au inceput sa cada primele picaturi reci pe corpul gol, plin de plagi si chinuit de frisoane, asezat pe o masa de disectie. De sub tavanul boltit, turturi de gheata murdara pe care abia tarziu i-am observat, se topeau din cauza respiratiei noastre calde. Batranul scrisnea din dinti, cutremurandu-se de frig iar pe tamplele pronuntate se scurgeau broboane de sudoare.
Profesorul nu vedea nimic. Behaia o lectie invatata demult si retinuta de intelectul lui mediocru pentru a ne-o servi noua, calda, proaspata, articulata cu toate detaliile verosimilului. Ischel, o studenta pentru care ajunsesem sa dau o alta utilitate noptilor de studiu, privea hipnotizata si nu isi ascundea deloc oroarea care ii acoperise fata cu voalul unei scarbe fara margini. Undeva in penumbra lasata de o firida, Fritz, bunul meu prieten, rasufla greu duhoarea rece din locul acela si parea sa se prabuseasca din clipa in clipa. Bolnav de plamani in urma unei aventuri excentrice in munti, Fritz suporta cu greu aerul abject al subsolului, sprijinindu-se de un zid. Dintr-o lucarna suspendata mult deasupra noastra, se scurgea o lumina palida, de lampa cu gaz. Afara se lasase intunericul si felinarele strazii erau aprinse iar garzile de noapte isi incepusera rondul obisnuit. Dovada erau pasii rari, cadentati care se auzeau sters din ceas in ceas.
Abis de fiere... in vreme ce frigul se strecura ca o reptila prin pelerina, visceral, beciul acela parea locul perfect pentru o anticamera a iadului. Nu stiu cum s-a terminat lectia de anatomie. Il vedeam pe mosneagul care acum era imbracat in niste zdrente, tremurand si asteptand undeva la capatul scarilor sa primeasca banii. Dumpy se cauta prin buzunarele largi ale pelerinei, cautand ceva maruntis. Toti urcam fara graba, absenti, imbecilizati, scarile tocite in spirala. Niciunul nu simtea nevoia sa spuna nimic. Auzeam horcaitul din respiratia lui Fritz ramas undeva in urma si spirala scarilor parea halucinanta, fara sfarsit.
Am ramas in fata spitalului, urmarind pana departe cu privirea umbra mladioasa a lui Ischel, reflexiile slabe ale felinarelor cu gaz transformand-o in curand intr-un corp fantomatic care aluneca peste ziduri. Imi staruie in minte privirea scurta pe care mi-a aruncat-o la iesire, multumindu-mi in tacere pentru gestul la fel de mut cu care m-am oferit sa ii car cartile grele pe culoarele intortocheate ale spitalului.
In noaptea care a urmat n-am inchis un ochi, urmarit de amintirea de cosmar a lectiei de anatomie. Mi-am jurat sa nu ma mai duc niciodata la seminariile din pivnitele spitalului de razboi. Doua zile am colindat bazarele de carti si antichitati, cautand cursurile acelui imbecil de profesor Dumpy...Acum putrezeau sub mine si nu ma interesau mai mult decat m-ar fi interesat, sa zicem, ce resorturi bizare mi-ar fi putut aduce aminte de aceasta intamplare in lipsa lor.
In camera goala, cu peretii schiloditi de mana cine stie carui infometat care s-a dat drept zugrav, am privit rasturnat pe spate mult timp crucifixul pironit intre cele doua ferestre, fixandu-mi ochii pe expresia plina de durere a chipului lui Christ. Sangele imi circula greu prin maruntaie, o greutate de plumb parea sa o fi uitat cineva pe pieptul meu. Agonizam, cu simturile bete de furia singuratatii. Am simtit atunci nevoia imperioasa de a ma ruga. De a ma justifica, de a ma confesa. De a cere sa fiu scos afara din raul la a carui lucrare, negresit, participam. Cu palmele strans lipite, cu ochii pierduti in centrul acelei crucii de pe care Christ cutremura lumea cu Adevarul Sau, trasand noile limite ale suferintei si iertarii, m-am rugat. Dintre cele doua ferestre, crucifixul pironit in perete parea ca a prins viata iar acele doua ferestre imi apareau pentru prima data altfel. Rozele lor din lemn pareau asemenea celorlalte doua cruci de pe care talharii priveau zambind spre Mantuitor. Crucifixul s-a-naltat spre cer, spre bolta vazduhului, luand cu el rugaciunea mea, suferinta, sufletul dezosat de rau al lumii.
Levitatie. Alunecand pe langa timp, dincolo de carne, de orice... Efemer, ecoul stins al respiratiei se impletea cu torsul monoton al focului. Pe peretii aspri, limbi rosii se contopeau cu umbre dansand un joc subtil, de neinteles. De afara, o ceata de nepatruns se strecura prin oglinda ferestrelor, risipind in odaie un parfum de smirna si tamaie...

imitatio Christi...

In the morning light... your capture is deeply bright... my friend.

Imi place mult lumina, profunzimea si... subietul ales.

In general prefer sa nu comentez lucrarile celorlalti membri PN deoarece am senzatia de "palavrageala". Imi aduc aminte de o emisiune a regretatului Octavian Sava la care a fost invitat Petru Cretia. La un moment dat, Sava l-a intrebat pe Cretia ce parere are despre parintele Constantin Galeriu... iar acesta i-a raspuns: "e om bun dar cam palavragiu!...". De fiecare data cand ma pregatesc sa fac un comentariu, imi ramane in minte acel genial raspuns al "grecului"... iar daca apuc sa comentez acea lucrare inseamna ca nu "palavragesc". Sau poate ca nu-mi dau seama.

Va urez multa sanatate!

thank you!

...et ne nos inducas in tentationem, sed libera nos a malo.
Amen.

A masterpiece! I can't say something else...

Daca privesc aceasta imagine cu ochii intredeschisi, ea imi apare ca un plic sigilat... O scrisoare din care as putea afla vesti de la cei dragi. De la acei oameni despre care nu mai stiu aproape nimic. Ei si acel loc uitat pastreaza cumva acea incremenire in timp (acel atemporal de care romanul este legat osmozic prin blestem si fratie). Povestea pe care ne-ar putea-o spune ei... pastrand pe opinci o parte din praful ulitei copilariei, ramane cel mai de pret mesaj. Crepuscular, sub linia orizontului, plapuma de nori pare gata sa ascunda aceasta lume uitata... o mana nevazuta inchide plicul la loc, atingand in treacat turla bisericutei din deal, intepandu-se in varful ei ascutit, pe care l-a si tesit putin...

la tour d'ivoire noire...

Inca ma rod, ma dor roadele dorului tau...De-o buna bucata de vreme lumea s-a inchis in mine, lichida, involburata, plina de ginganii si de fosgaitul sters al celulelor. Lumea este in mine. Sufletul este o colivie, un burete spongios, un circ de animale resalbaticite dupa gratii, daca vrei lumea este in mine lichida... eu sunt turnul de apa din marginea burgului de unde se aprovizioneaza tot oraselul meschin cu o apa gretoasa, putin potabila, plina de impuritati, gize si viermisori. Turnul este inalt si suplu, liniile trasate de arhitectul "Destin" sunt ferme si doar virful putin falic, este gros, sferic, pervers in maretia cu care face la amiaza o dara de umbra cu care taie burgul in doua. In acest turn a fost gasit demult cadavrul unei fete frumoase, foarte frumoase care semana mult cu tine. Cadavrul moartei plutea in camera de apa iar lumina care se scurgea prin hubloul de aerisire lucarnic atirnat in tavan, se dilua in adincurile baii pina departe in abisul negru, bulburucitor, nalucic. Corpul era vinat de frigul hipotermic iar parul putin putred dar inca matasos se imprastia ca o caracatita uriasa in acvariul potabil. Oamenii au baut din apa cu gust de mort catava vreme pana cand intr-o zi cineva a venit si a gasit cadavrul. Parul serpuia veninos in adincuri, paianjenii de apa se agitau zvirlugic, picuri de rugina se scurgeau din tevile si conductele care trosneau putrede in abis, atunci cind omul a incercat sa scoata lesul cu o plasa de pescuit. Plasa s-a rupt, corpul imbibat de apa a alunecat si dupa ce s-a rasucit lent, fusiform, pe spate, ochii deschisi ai fetei au privit pentru o clipa petecul de cer pistruiat cu nori. O raza de lumina fugara a tisnit pana in centrul bulbului ochiului. Retina s-a congestionat sub lumina, paraind de durerea cerului. Ultima privire. Ultimul gest. Cel de renuntare. De lehamite... Apoi calm, apatic, s-a rasucit, intorcind spatele lumii. A inceput sa se scufunde usor si corpul se vedea undic tot mai sters, tot mai mic. Lentila apei l-a lasat vederii o perioada de vreme. Leganat de o muzica stinsa, s-a dus in abisul negru, misterios... A doua zi bazinul de apa a fost golit dar trupul fetei nu a fost niciodata gasit. Turnul de apa il inghisise, il asimilase. Povestea turnului de apa si a fetei moarte... daca vrei si poti sa intelegi... povestea mea si a ta. O iubire ciudata, ferma intre doua forme perfecte, dragostea organica dar niciodata fizica, iubirea ermetica la limita fiintei cu nefiinta...
In intunericul feciorelnic al odaii mele, monitorul imi arata chipul tau. Asa cum il vede el. Monitorul gigantic, asa cum imi pare el acum, seamana cu turnul de apa in ale carui abisuri bine pixelate plutesti tu. Singur, incantator de singur si usturator de insingurat te-am pierdut. Abisul infometat al mintii mele, te-a inghitit hulpav. Eu am ramas cu cadavrul iubirii tale pe care il ascund in mine suportind inaltimile sterpe ale singuratatii ca un turn de apa care era odata la marginea unui burg si in care a fost gasit un cadavru de fata...
Inca ma rod, ma dor roadele dorului tau... Mi-e dor de tine toata!

I remain in that viscous temple or in that green apple... like a totem, like a hung spider, I try to escape by the warp of the wireless words of your poem, like the end of my storm, I go back to see the black colors of the hangman's eye... to say "Hello" and after that "Good Bye", like some unsaid word or like an unread eyewitness, I return in the vacuum of my namelessness...

Amintirea mea goala, tandra si melancolica seamana mult cu Silvia, adolescenta aceea plina de pistrui, slaba si mioapa care a murit de mult la doua strazi distanta de noi, chinuita de un amor imposibil. Nu a mai apucat niciodata sa guste prima dragoste pe care si-o imaginase cu o naivitate suverana, curata, pura, sfanta. Dupa moartea ei a venit vara, a fost ingrozitor de cald atunci. Apoi, parca pe la sfarsitul lui septembrie, l-au gasit si pe el, putred intr-o mansarda sordida, tinand in bratele roase de viermi un roman de Hector Malot... Daca mai tin bine minte, il chema Haralambie si era bibliotecar la scoala de meserii frumoase. El strecura mereu biletele de amor intre filele cartilor pe care Silvia le imprumuta. Ravasele erau parfumate cu apa de colonie si erau scrise cu un creion negru de gene. Destinul si-a aratat inca o data fata perversa si meschina. Bibliotecarul a omorit-o pe Silvia la pagina 78 din "Singur pe lume" intr-un biletel unsuros unde a scris marunt si apasat: "Te iubesc, Sufletel!", semnat Haralambie. In noaptea aceea Silvia a citit si recitit de sute de ori biletul, hohotind stins si tremurind singura, goala, rezemata de zidul rece al camerei. Era ceva mai mult decit un refuz, mai mult decit o simpla incapatinare a mintii de a nu vrea sa creada ceea ce era evident, grosolan de real. Se inselase. Iubise amarnic, crezuse ca proasta ca ar putea sa fie iubita, dorita de acel blestemat de bibliotecar. "Duca-se-n iad!..." hotari scurt si irevocabil Silvia cu singele rece pe care ti-l ofera patima atunci cind esti pe cale sa comiti un act necugetat, ireparabil. Apoi se aseza absenta pe pat si incepu calm, calculat, sa inghita toate pastilele pe care le avea prin casa. Astepta in intuneric cu ochii pierduti in tavan sa moara. Frisoane si spasme. Dupa un timp adormi si visa o iubire totala, fara limite. Silvia cazuse intr-un somn adanc, atat de adanc incat nu avea sa se mai trezeasca niciodata din el. Intr-un septembrie umed, in promiscuitatea unei mansarde, cercul destinului avea sa se inchida. Undeva, in alt vis, el, tradatorul unei iubiri perfecte si imposibile avea sa o intalneasca in sfarsit pe ea. Avea loc o poveste tandra, o iubire halucinanta intre doua umbre pierdute intr-un ocean de liniste fara sfarsit...

My lowly contribution...

I thank you all for your aprecciation for my work. Unfortunately, because of my english and my limited time I can not leave more complete thoughts. I know the real position of my work and I am grateful that I have received so many comments when artists greater than me have not had such a fortune...

Freud, maybe you have right...

Thank you all!

I like the colours pallet. Is special. Best regards!

In memoriam Andrej Tarkowsky

Thank you all!

Imaginea imi place mult, are perspective "curate". As fi curios sa vad cum arata in viziunea ta artistica, Palatul Baroc...

Sanatate!

Good day for you... I have a little question for you: it is your ideea?
Please, you must see this link:

dream in the dream. collaboration with Esther Valentino.:)

A wonder game between light and dark, visible and ether... Your original vision, your creation resulting in this masterpiece. Compliments!

Imaginea de fata are firescul ei. Dincolo de geometria ei, de echilibrul "precar" dintre linie si culoare, ramane acel ceva greu de definit in cuvinte. Sa-l numesc spirit de observatie sau instinct fotografic? Talent? Probabil cate ceva din fiecare sau o simbioza intre aceste elemente... Cand voi avea ceva mai mult curaj voi reveni asupra imaginilor tale, intr-un comenariu pe care sa il pot face fara riscul de a parea anost!

Iti urez "Craciun Fericit!" si "La multi ani!"

Merry Christmas!

and remember: life is short!