margalin

El priveşte spre orizontul de fiere al unui cer roşcat care are uneori culoarea unui şoarece de preerie. Cerul este răpus de ultimele zvâcniri agonice pe care lumina crepusculară a serii le sângerează în dâre lungi, mai lungi decât Calea Lactee, de-a lungul norilor. Imaginea cerului i se răsfrânge ca într-o oglindă unde bulburuceşte şi fierbe precum o fiertură plină de urdori pe care o vrăjitoare din nori le-a lăsat să dea-n clocot într-un cazan vechi. Apoi, când soarele era gata să apună, vrăjitoarea a vărsat cu cruzime cazanul negru, uriaş iar cerul s-a umplut de aceste urdori care emană un aer puturos. El le simte, le adulmecă cu mustăţile lui uriaşe. Simte de asemenea şi aerul infect care se coboară precum o ceaţă grea peste oraş. Oraşul se întinde neruşinat de mult până în depărtări, casele devenind tot mai mici şi mai palide pe măsură ce privirea sa iscoditoare îşi pierde din acuitate. Dar el se află în centrul a toate şi a tot şi doar el este demiurgul care locuieşte în turnul întunecat, în această axis mundi. De la fereastra sa uriaşă, cu geamuri sparte de furtunile secolului, a aprins felinarul cu gaz care difuzează în interiorul prăfuit o lumină acră ca de lupanar. El stă la ultima fereastră, acolo, sus, în camera unde nici un pământean nu a pus piciorul de secole. Este camera lui, numai a lui şi nu o părăseşte aproape niciodată. Când o face însă este doar pentru că trebuie să-şi potolească foamea şi coboară atunci în corpul gol şi spiralat al turnului pentru a vâna nefericiţii porumbei care au intrat printr-o lucarnă îngustă şi s-au rătăcit în tenebre. În măruntaiele reci ale turnului nu se distinge bine lumina iar plapuma de fulgi face ca mersul pe treptele roase, cu muchii rotunjite de trecerea veacurilor, să fie foarte riscantă. Dar şi mai riscant este să parcurgă în sens invers acest drum. De la înălţimea acoperişurilor clădirilor din jur, scările de piatră se termină. De acolo, el urcă mai departe pe scări putrede de lemn. Atent, treaptă cu treaptă până sus, acolo unde, în spatele unei cortine se află camera lui. Ultima din turn. Si cu siguranţă cea mai frumoasă. De la fereastră, tot oraşul se vede ca-n palmă. I se supune docil, ca un sclav cu mii de capete i se întinde umil la picioare. Oamenii mici precum nişte furnici negre mişună fără ţintă dintr-un loc în altul pe viermuiala străzilor. Oraşul este un labirint. Turnul este singurul reper logic din tot acest labirint lipsit de sens. Iar el ştie asta. Adulmecă în aer mirosul unei noi furtuni care va veni odată cu sosirea nopţii. Felinarul se leagănă, dansând ca o cadână în rochia sa de fier ruginit şi vântul înteţit îi mai întoarce câteva pagini de la romanul lui Zaniewsky... singurul profet pe care l-au dat ei... oamenii... cei care se agită acum undeva jos, în piaţa de lângă turn. Se agită la fel ca pe vremuri, când acolo, jos, în mijlocul pieţei unde aveau loc execuţiile, oamenii se strângeau grămadă. Şi când el, foarte tânăr pe atunci, putea să bea sângele executaţilor la moarte. Ironie a unui ev mediu apus definitiv, călăul lor era bucătarul lui. El, cel care domină lumea, aşezat acum cu ghearele pe pervazul ferestrei, adulmecînd în aer furtuna care va să vie, este Dumnezeul lor, al oamenilor care uneori cînd îl zăresc, se anunţă între ei, şi-l arată cu degetul unul altuia, apoi se sperie şi încep să fugă toţi spre casele lor. Paradisul în care trăieşte atemporal este ultima cămăruţă, cea de funingine şi cu pereţii pictaţi parcă de Hieronymus... Lumea toată sub cupola de piatră a unei camere, ce-a mai de sus, din vârful turnului întunecos.
... El este Şobolanul...

În mijlocul pieţei de fructe, un bătrânel stă de ceva vreme pe gânduri, nehotărât dacă să cumpere sau nu câteva mere. Vânzătorul îl roagă să se grăbească pentru că se apropie furtuna şi trebuie să strângă marfa.
_ Uite... - îi spune - îl vezi? De fiecare dată când iese şi adulmecă aerul ca acum... este semn că se schimbă vremea. Vine furtuna! Grăbeşte-te sau revino mâine mai bine."
_ Pe cine să văd? - întreabă bătrânul, uitându-se-n jur, descumpănit.
_ Uite acolo sus, la fereastra din turn, este el... - şi îi arată locul cu degetul. De când mă ştiu, n-a fost zi în care după ce l-am văzut pe el, într-un ceas să nu vină şi furtuna... Nu ne-a minţit niciodată, de aceea oamenii din oraş îl şi ocrotesc, să le spună cum va fi vremea... El nu minte niciodată...
_ Da, parcă disting ceva mic şi alb, acolo sus.
_ Da... el este Şobolanul...

Thank you!

Asta este un spate de ilustrata venita prin posta de la tara, mizgalit cu un creion chimic, umed de saliva tabagica.

Fara filtru. Impresii de fond. Sictir de orice nu este perfect alb sau negru. Si nimic altceva. Fara nuante. Var alb. Nervi vlaguiti. Atrofiere. In genere este prea cald. Rinduri ilizibile se desira de canicula pe hirtia plina de pori, creion de gene cu care ameninti destinatarul ca va primi o urma de sit arheologic de viata de la tine, chiar te intrebi daca ii pasa - lasa nu-ti mai bate mintea, rimelul scurs pe timbrul stampilat din coltul indoit de geanta postaritei grase, plicul care miroase a ceapa de la borcanul din aceeasi geanta plina de corespondenta ieftina cu ilustrate de la mare (e gradina ta ...) si cu de-ale gurii, sictirul cu care ii vei raspunde nevestei la intrebarea: - De ce bei Mitica? - Raspuns: ca sa imi diminuez inteligenta cit sa pot sta de vorba cu tine, socrii care vin in vizita aia de care te temi tot anul si nu scapi -exact in zilele tale de concediu de odihna (hehe!), copilul de care te impiedici acum tot timpul prin casa -vacanta au chiar si repetentii-, ciuda cu care te uiti pe fereastra tragind discret draperia pentru a vedea cum vecinii tai, mai tineri si mai nelinistiti decit tine -bosorogule! - vin spre casa imbratisindu-se si enervindu-te pina cind o suvita de singe infloreste pe buzele tale, zdranganitul vesel de sticle de bere skol care se aude pe casa scarii pentru ca Romania este calificata la Euro, greata cu care zaci sub robinet o ora intreaga pentru a alunga gustul oribil cu care te trezesti in fiecare dimineata, privind neputincios la veselia cu care partenera ta de viata pune masa pe care o stii deja de ani buni -feliile de margarina unse cu gem de caise + ceaiul de tei ('a dracu cind il bei) fierbinte, cafeaua pe care nu mai ai motiv sa o bei fara tigara, coarnele falnice ale cerbului din peretele holului, coarne de care iti agati haina cind vii de la serviciu si pe care abia acum le vezi cit de mult ti se potrivesc, moment in care ea -nevasta- iti arunca un zimbet circumstantial de stare civila expirat, felul istet in care ai invatat sa ocolesti intrebarile pe care ti le pun parintii prin telefonul interurban, raspunzind laconic: nu mama, nu venim simbata la voi, n-avem benzina si mai este si asta micu' racit, femeile care se intorc pe aleea blocului leganindu-se obosite de la schimbul trei in vreme ce tu stai cit poti de tantos in bermude, etalindu-ti burta care se revarsa peste balcon, tragind cu foc din tigara care -spre norocul tau si al multora!- s-a ieftinit, grija cu care iti imparti perfect geometric cararea in doua la oglinda din baie, incadrat de nu se poate mai exacta rama patrata a oglinzii, mersul apasat cu care pleci la o noua zi de munca unde vei scapa -cel putin de moment- de gura sotiei, soacrei (lasam lista sa se desfasoare pina jos...), noaptea aia de pomina pe care n-o vei uita, cind colega de birou ti-a facut cea mai intima marturisire: - Ma dor ovarele, Mitica, o fi rau? Uite (si iti ia cu un gest brutal mina...) aici, simti?, cutia ta de pescuit, plina de cirlige, momeli, ate, in care ai uitat fotografia de buletin pe care aceeasi colega ti-a dat-o (+ dedicatia de pe spatele, cred ca totusi spatele fotografiei era: "pentru Mitica de la Getuta cu simpatie") in dupa amiaza in care ai baut juma' de chenzina la beraria de linga punctul de control vamal... felul timid in care ai cerut nu mult mai tarziu Playboyul si Gazeta Sporturilor de la chioscul de ziare, scotind cu o falsa stingacie din buzunar suma exacta, dupa care ai impaturit realmente genial revista in ziar, privind in stinga si in dreapta pentru a te asigura ca nu te-a vazut nici o cunostinta, marea dovada de bun strateg pe care ai dat-o acasa dupa ce ai ascuns revista in valiza de lemn cu care ai fost in armata in tinerete, la tragerile cu tunul... si pe care conform unui bun obicei mostenit de acolo, o mai tii inca sub lacat... dorul care te sugruma uneori dupa excursia aceea de neuitat dintr-a zecea de profesionala cind te-ai impus in fata colegilor de clasa prin felul in care scoteai fum pe ochi si pe urechi de la tigara, toate micile obiecte din casa pe care tu -de la o vreme, si voi doi -la inceput, le stringeati cu harnicie si entuziasm pentru cuibusorul de dragoste pe care vi-l oferise statul ca recompensa pentru o casatorie facuta dupa toate tiparele bunului simt, cu masa la cantina partidului, lautari de la brigada muzicala din sectia 5, si floricelele albe si gingase pe care le aveau in piept toate rudele tale, caci de la ea nu avusesera autobuz; ei bine -obiecte mici dar cu valori sentimentale de nebanuit, spre exemplu sticla aceea de palinca in forma de tarancuta pe care o ai expusa la vitrina din sufragerie si pe care dupa ce ai golit-o ti-ai vazut nevasta parca pentru prima data altfel, mai ursuza si mai recalcitranta, biletul care zace si acum pe noptiera si pe care ea saraca ti-l scrisese in pripa unei dimineti: "Mitica, eu ti-am luat banii si am plecat la mama", pentru ca nu a avut caracter sa te astepte a cincea zi la rind cind te intorceai beat acasa, fara sa isi inchipuie ca asta era si ultima data, ghinionul pe care l-ai avut cind ai cistigat la tombola de la bilciul verii purcelusul din lut si pe care l-ai spart cu ghinion cu tot pentru a face rost de bani de tren pina la Fetesti; toate aceste nimicuri in fond care insa adunate te fac sa-ti vezi implinita si trasa pe linia moarta viata, sunt acum motivul pentru care vara asta nu o sa pleci nicaieri din casa. O sa stai in fotoliu la televizor, o sa bei bere si o sa vezi tot campionatul. Fotbal!

Probabil ca din cind in cind o sa te mai deplasezi si la piata ca sa faci cumparaturi pentru toata saptamina.

Ilustrata asta va ajunge la destinatie imediat ce se va termina greva postei. Deocamdata postarita sta la ghiseu si isi termina de servit prinzul dintr-un borcan in vreme ce din geanta ei imensa si cu gura deschisa atmosfera se implineste cu un miros imprimavaratec de ceapa.

Ez a kep szep...

Great and hard work, Nicolas! I like the atmosphere created here by you. Well done!

For you, monsieur Fran篩s Villon... Thank you!

Thank you, Piotr... probable like me when I was looking at your interesting pictures. For example this...

Se spun multe lucruri despre oameni. De buna seama se spun prea multe lucruri. Gandul ma duce insa acum la un om. El a trait cu mai bine de un veac in urma. Era scund si indesat, parul ii era tot timpul ravasit iar fata sa nebarbierita cu zilele, ramanea intunecoasa. Mai mereu umbla neglijent imbracat, avea atitudinea unui Napoleon exilat in St. Elena chiar si atunci cand nu tinea mainile la spate ori nu ii ramaneau ascunse sub manecar. Cei de azi nu si-l amintesc asa... Bunaoara nu era un impatimit al oglinzilor, fie ele de baie sau de salon de noapte. Avea o patima. Poezia. Si mai avea un frumos cusur... geniul! Era roman. Mai tarziu, un somnambul precum Cioran avea sa spuna ceva care l-ar fi durut chiar si pe el. Orgoliul unui om nascut intr-o cultura mica va fi intotdeauna ranit.
Asa cum vad acum pierduta pasare fara de aripi, asa cum simt albastrul fara de cer si asa cum aud sunetul zborului fara de zbatere de taiere de aer. Asa mi te amintesc eu inca in retina ochilor inchisi, zambind in culorile unui taram pe care l-am cutreierat impreuna.

Pe omul acela il chema Eminescu...

Lublin... one beautiful, wistful place... and this image is very interesting too. Congratulations!

The new year and the old work... thank you!

Eram singur. In dreptul uneia dintre ferestre, langa patul in care ma trezisem buimac, cineva lasase o sticla goala si cativa fluturi dansau pe suprafata ei alunecoasa. Pe peretii afumati de timp, umbra mea se desira ca o naluca si ma urma levitand haotic peste celelalte obiecte din incapere, desprinsa parca dintr-un tablou de Chagall. M-am plimbat multa vreme de-a lungul celor doua randuri de paturi care erau acum goale. Asternuturile murdare si pline de pete visinii erau ravasite ca si cum niste Christosi bolnavi de plamani s-ar fi trezit din nou la viata, desprinzandu-se din giulgiurile lor precum niste pupe din cocon si ar fi zburat care-ncotro, atingand neglijent cu aripile lor uriase peretii si lasand amprenta lor adanc gravata acolo.
Ma simteam precum un Rubliov extaziat de singuratate, visand nopti si zile o multime de orizonturi pictate in culori de pastel, tarmuri ale unui ocean fara valuri, in care pamantul, apa si cerul sa se intalneasca intr-un singur punct, diluat apoi in toate cele patru vanturi si purtat pana spre marginile neclare ale tabloului care infatisa lumea mea de vis. Un loc aproape pustiu, o Siberie fara oameni, fara targuri si fara case, strabatuta fugar doar de pasari si de nori intr-o liniste cumplita. Si dincolo de acest univers straniu, in afara lui, la marginea carnii, eu. Eu, cel uitat de toti acei Christosi care se oprisera ca intr-un pelerinaj de adio, rand pe rand, deasupra mea, veghindu-ma cu blandete sau cu nepasare pentru cateva clipe pentru ca apoi sa se ridice si sa zboare afara din aceasta lume inchisa, din acest univers putred.
Puteam auzi sunetul ploii care razbatea prin ferestre. Seara se auzea venind cu pulsul monoton al unui inimi obosite in care sangele fusese inlocuit cu noroi, cu un chaos negru, valvoi si inchipuit, vociferand si galgaind, strecurandu-se pe rand in fiecare din cele patru camere, tasnind apoi furios afara si pierzandu-se in laguna miilor de canale pline de mocirla. Un chaos zdrentaros, tarandu-si trena de-a lungul canalelor vinetii si bajbaind printr-un tunel roscat, pipaind in trecere cu mustatile zbarlite peretii de carne, clipind cu genele lungi, foarte lungi, rimelate strident si privind in golul scobit al tunelului cu ochii sai tulburi si perfect rotunzi o lume de sange si de tina.
Afara, un cal musca adinc din pamantul plesuv. In incapere, fluturii dansau beti in aburul de alcool al camerei. Ca intr-un cosmar siberian, il asteptam dintr-o clipa in alta pe ocnasul Feodor Mihailovici D. sa se intoarca acasa cherchelit si cu chef de zurba...

Nava Varsh Ki Haardik Shubh Kaamnaayen!

My modest homage for the romanian painter, Stefan Luchian.

Scriu. Si totodata caut sa fiu sincer. Sinceritatea imi apare ca fiind conditia elemetara pentru a scrie si a continua sa sper ca ceea ce vreau sa spun are o trebuinta spiritului, ca nu este un efort inutil. Chiar si atunci cand simt intuitiv ca eu insumi sunt primul care pierde semificatia adanca a acestui act, smerit si demonic deopotriva, continui sa sper. Imi sunt inger si demon, imi sunt zambet si suspin. Pentru cel care se apleaca peste randurile scrise, ii raman prieten si totodata strain. Sau poate dusman. Iar acest din urma lucru ramane o posibilitate trista, latent prezenta in fiecare act asumat, exteriorizat, smuls din neantul increatiei. In timpul acesta, semne meschine incep a se naste, le urmaresc cum incep sa se adune incalcit, legate intr-un secretic si neverosimil mod, contrastand cu albul poros, de un alb-cuminte al hartiei. Textul se infatiseaza precum o retea neuronala care capata o forma. In aceasta retea care se supune si simultan se refuza abstractului, fiecare cuvant poate fi asemanat cu un nerv sau cu un neuron, fiecare cuvant pare strabatut de scurta incandescenta a ideii in drumul ei iradiat de lumina intelegerii. Idei care apar intr-o lumina clara, uneori atat de simplu si de evident enuntate incat par vulgare, se intalnesc cu idei obscure, in care imaginatia este eliberata si indemnata sa caute sensuri tot mai adanci, spatiul inexorabil, misterul fecund al spiritului aparand in miezul incandescent al ideii. Corabia imaginara este cea care ne ordoneaza lectura unui text lichid, limpede ori tulbure, abisal sau prea putin adanc. Usoara ca o adiere de vant sau grabita si tiranica precum o furtuna teribila, lectura ne tine captivi doar daca textul are viata. Si nu numai viata. Daca are sinceritate. Suntem la bordul acelei corabii imaginare a ideilor cu care calatorim, pe care le salutam, le admiram si le cultivam, iar unori le lasam sa se inece la loc in subconstient pentru a aduce la suprafata constiintei altele noi. Corabia seamana cu acele melancolice ambarcatiuni cu care nebunii evului mediu erau transportati fara tinta, fara o destinatie precisa, lasati prizonieri unei libertati fara sens, intr-o deriva a timpului si a spatiului de cele mai multe ori fara sfarsit. Ideile asemenea acelor nebuni, ratacesc intr-o corabie a ratiunii parcurgand linear oceanul alb iar in urma lecturii, randurile par agitate, se pierd in neantul imediat al trecutului. Cine are timp sa priveasca cu coada ochiului in urma cuvantului deja parcurs, sa se infioare gandind ca poate tocmai a trecut, ignorant si absent peste o idee generoasa? Sa revina, sa descompuna textul, sa dea lungi ocoluri acelui spatiu ticsit de semne si sa caute maniac, cu indarjire ideea? Sa arunce o franghie acelui nebun, sa lege si sa dezlege paramele sensului si logicii pe care textul le are, sa salveze din vacarmul valurilor de cuvinte acea frumoasa si poate nebuna idee care ii va revela adevarul? Cine mai are timp sa alunece scafandric in abisul lecturii? Iar daca o face, cine isi mai asuma veridicitatea ultima a textului, cine mai poate sustine cu tarie sinceritatea a ceea ce este revelat acolo, in acea angoasanta si lizibila mare de cuvinte?
Acest demers al scrisului tocmai este pe cale sa esueze. Acum o sa ma opresc. Corabia ideilor pe care am condus-o pana aici s-a proptit in amorful lipsit de inspiratie ca intr-un banc de nisip. Iar tu, calatorule, cel care ai citit ceea ce am scris, vei ramane aici in finalul textului ca un naufragiat pe o insula pustie. Caci tot ceea ce am scris este ca o mare. O mare de cuvinte pe care le-am dorit a fi sincere. Acum o sa tac. Tacerea, vazuta ca o insula pe oceanul sinceritatii...

Thank you, Mister Tavares!

In my opinion, this picture is very interesting... translating in all meanings one subtle message...

 

am sa ma-ntorc! am strigat
si cuvintele zburau in apus
ca un roi de confeti,
ca niste licurici.
am sa ma-ntorc! am spus din nou
soarelui care se ascunsese viclean
intr-un musuroi de furnici
pe maidanul stricat de ploi si de vant.
apoi am plecat.
din departari, din inalt
razbatea cand si cand
un cantec stins, diluat.
ingerul ma urma posac,
tremurand. cu aripile lui
transparente precum membrana unui vis
lasa in tarana urme de dric.
iar eu mergeam inainte.
calcam apasat la fiecare pas
pe nimic,
pe tacere,
pe necuvinte...

...this is one composition... original and... well done...

congratulations!

"Tu insa, cand te rogi, intra in camara ta si, inchizand usa, roaga-teTatalui tau, carte este in ascuns..."

Matei 6,6

 

"But thou, when thou prayest, enter into thy closet, and when thouhast shut thy door, pray to thy Father which is in secret...;

Matthew 6,6

In memoriam Bruno Schultz.

Is there anyone out there? I need to speak before my vocal cords break... The last time when someone listened to my voice was in September 1939, I remember this date because after that the idea of time was forever gone within me. Now I can lose my vocal cords; it does not matter. I have the courage to tell the entire story. I am in panic, how could I have forgotten the exact number of the missing people in this house? I remember well all numbers, I eat numbers, I have drunk many different voices, digested their pitch, their rhythms and the spices on their accents... I sleep at the tune of their silence... I know how to speak and how to listen to many languages: Polish, Yiddish, German, Russian, French, English. How can I forget the many lands that have crossed my cords?... Now all that remains is for me to ruminate through the echoes absorbed in the walls...
Those echoes that make me feel so alone... Now I escape... I have one vague remembrance about one polish family. I was with them in their home and I remember very well how the autumn circulated from the tree fronds to the waves on the hair of those sweet and delicate voices speaking of berries and walks near creeks or tending to the sound of boiling chicken soup before Sabbath. The sound of the deeper voices discussing frantically about the will of the deity or about how much weight was permissible to carry or how far one could walk in holydays, constantly opening and closing books like doors. The intermittent stream of prayers mixing with children learning the Hebrew alphabet so one day they could enunciate those prayers and the nigguns of the elders serenading my tired ears. look at myself I am a human form... Now I am prepared to defend this house but I am too tired now and I want to rest in this red chaise, but I am afraid to break my cord, I am old, my elasticity has worsen in all these days, months or years, who knows... years!? I lost many nights above that table attempting to return to my friends' home by going through the glass of calendars. Imagining my happiness if they were to call their friends telling their stories of survival. One horrible sound, which did not care to ask if this was the correct recipient, stumbled into the roof and shook the house, it broke my friend the column, his hair now in ciphers. Soon afterwards, I noticed I was starting to lose my ring tone, weak signals came, but I could not deliver the urgent and desperate callers to their destination. I was not sure where they were myself; men with voices like thunder had taken them without any time to leave food for the cat that soon too left me in silence? The bad luck continued, one day I woke up after one rain and I felt so wet, in the middle of a turbid pool. I had bloated and grown too much. I hated that water that inundated my place. I had to leave the table with terrible regret...
Now I want to rest. Just to rest. To put my ear like on immense membrane in that chair, to be free of my countless thoughts and go out through the window like imaginary wires growing to the sky. I want to sleep. To dream of the good times, of the moment when the war is over. Soon, I hope, because I do not have too much energy. Oh, but I feel one impulse, I remember so well this feeling. I am so nervous, so agitated. How is that possible? Let me answer and hear what she wants...
_Shalom! The Schultz family there?
_No, my lady, I am sorry, that was in the past...

This text is the result of collaboration with my blooming flower, Esther Valentino.

I can see another excelent work of yours... thank you, my friend!

...in every person exists on ghost...when he is discovered, the

phantom can be frightened...

I find myself in one vast chamber shabbily furnished with a few rows of chairs. From the vaulted ceiling, the white lime appears broken in many long bands, like sick gums within one mouth of darkness. The chamber is without any window and the light is missing. However, I can see rather clear the silhouettes a few people who are buzzing in low tones, shadows talking using many courteous words, and for my hearing those courtly words are endless, disgusting, they are too long. My lungs inhale a moldy perfume which is dissipated in air by the wall’s humidity and I don’t understand from where that milky light flooding all space of the hall is coming. The expectancy floating in air is only interrupted by the floors’ creaks made by the steps of many persons clumping while entering in this immense room, using the single door which is now wide open; I see somewhere, at the bottom of the chamber, one white chair. I sit down just after a long effort of will to breaking the scabrous cobweb covering that old-fashioned chair.
Being so busy with these unusual activities, I have missed to notice the moment when this strange chamber became brimful. The people who seem like shadows, are standing now on their chairs and the noises have died out in total silence. In this grave quiet, by the first row of chairs, one knight dressed up in black togs and standing up, does a short reverence. After that, unpacking one long papyrus, he begins to read aloud, pronouncing syllabically the words, with many pauses. In this time, the milky light is vanishing in dark tones and the face of that knight is muffled his voice is arriving with difficulty in my ear. I ask myself how the knight is capable to read in such diffuse light and I don’t understand why all people are mute so suddenly. I understand only one word of his speech and, like a waterfall, many other words remain for me so foreign and unfamiliar, unreal like a talk of one unknown language. All people are listening to that abnormal speech, none is saying anything, just that black knight is reading without rest, touching in this time the floor’s wood with his parchment. Later, when I looking around me, in the left side of mine, I can observe the vaporous silhouette of one lady. I am amazed because I was unable to feel her presence having been so close to me.
Meanwhile, having finished his speech, the knight has returned in the first row, where is his place and now sits down. This time, he makes a lot of bows with discreet compliances of head when many humans near him are very grateful for his plentiful story. Another man is now in front of us, and after one hilarious moment of hesitation when he tries to pull out one paper deeply hidden in his pocket, finally, he is ready to start reading what he wrote there. From the first moment, he is coughing strongly to cover the rustled noise, using his knee to straighten the paper but that act is impossible to be perfectly redressed. Again that strange and unknown language is in my ear with all ineffable nuances of hers. The hall and the audience are charmed in one magic listening which remain intangible for my mind. Everything is like a serious game and I am absent.
That lady is coming near me and she tell me with discreet tonality in ear: „Does it not strike you that in the house’s guests... are ghosts? Don’t you think? I’m feeling, I’m listening to their spectral clatter and flimsy songs over us...”. She is looking with worried eyes above us, and their turbid pupils are so dilated. She is scared, I think. I cast a glance in that place where she’s looking, above to that white ceiling of room, and after a few seconds, I exclaim: „Ghosts? Don’t be ridiculous, my dear lady... here is not presence any ghost!”. She does not insist and now has returned to her silence, but that worried thought of her mind is alive because she insists to look in the imaginary point of the room’s ceiling. She seem for me like one of those dummies of wax who are dressed like brides, dummies looking without any countenance by the filthy shop windows. The lady is too rigid, her white dress with the intricately detailed lace transforms her portrait to one earthen face. At this time, the words spoken by that knight are flying in the chamber abyss, are running like many swords are intersecting and being broken in vague echoes,constantly. While I am studying these details, a few people are rushing into the room, and, immediate after that, they lock the door, shooting the bolt. For this, two stout strangers are uniting theirs forces and forcing the rusty bolt to be tight. The door is locked and the metallic echo is spread in the atmosphere with shrills and lamentable tones.
One of those people is standing with his shoulders against door and is trembling; he is so nervous! His clothes are shabby and his voice is high-pitched. This time he is doing many gestures with his long cadaverous and tumultuous fingers. Listening to his words, the mass becomes agitated; many arms and hands are throbbing like one gigantic millipede in this cold and dense air. That strange lady sitting left of me is praying, her hands are united and I hear her whisper. Her big and delirious eyes have retired deep into sockets, her osseous head seems like one noddle of the horse. Exactly in this moment, many hard knocks at the door are heard. A few knights are immediatly there, adhering their bodies to the door while the people are howling and now the general frenzy has reached its peak.
The pale woman has caught my hands ans she squeezes them hard, to the point of pain. Her voice full of fright, she tells me how those ghosts e living in the loft of the house will be very soon here because they have felt our presence. When she hears again new knocks at the door, her fear grows, touching the limits of the madness. I don’t feel my palms, are being grasped worse and worse like in one strong tongs by hers hands and one thin foam is covering her mouth; her rattling breath is smelling foul. I rise up from the chair and I direct myself straight to the door, groping and touching with my fingers the wet walls, in this time that woman remains alone behind me and she is screaming horribly. Now the darkness is almost perfect and secretive, the milky light has retired from the room. In front of the door, I found people standing there like a nervous brunch of grapes. I try to convince them not to be scared but they answer me in an unknown language. Their woolly words are ugly. That knight who read earlier from that papyrus, keeps in his hand the yellow paper and he is gesticulating now, raising his arm above the head and tells me something without any sense. I do not understand anything of his speech and his harsh words are too hideous. I start to become worried because I am not able to understand any his words. The single creature who was able to understand me was that strange and hysterical woman, who was abandoned by me at the bottom of the chamber.
I make my path to the door, walking in the middle of the mass and now I can hear clearly their unspeakble words. Reaching in front of the door, I try to open the rustly bolt and few aggressive knights are jostling me with brutality. I told them I want to get out but they lost the patience. I look around me, captive in the middle of one stranger and scared mass. The knight who keep the old papyrus in hand is their leader because he make a short gesture to the mass with his forefinger to let me free and all peoples make one step back. After that, two individuals are trying to unlock the massive bolt and they succeed finally to open the door. The noise made by the opening of the door is rotten and prolonged. In that moment, many arms and hands are pushing me out, and I feel again that one hard pressure on my shoulder. It is that anxious lady, who shouts at me: „Don’t leave us ! Are you crazy? All the people who leave this room, have never returned here!...”.
Like a sinister laughter, the door is closed behind me and I listen how they have locked again the bolt. Across the distant door, the uproar of people is reaching me, vaguely, with the colorless nuance of noise. I remain alone in the dark. I make a few steps, touching the wall with my hands. I tread slowly and carefully because I am like one helpless blind; the darkness makes me see only diffused lights and pale shadows. Now the silence is perfect, the dark is like a pitch and I do not hear anything, just my intermittent breathing. I am swimming in one liquid and black labyrinth and my lungs are inhaling one venomous air; I have lost memory of time.
Sometime later, I stop in front of a flight of stairs. I am climbing, being as through as I can, I am touching with my feet every step of the stairs. As I am mounting these stairs, the milky light is returning, little by little. I find myself in the garret of the house. Around me, here and there are just many mounds of dust and… no ghost. However, one can never tell... The pale light is illuminating downwards by the garret-window; the first and the last window seen here, in this immense building. Underneath that skylight are a few piles of old books with fine leather bindings After having climbed up, I stand in perfect equilibrium on the pile of the books and open the windows. I can finally look outside.
Big and yellow, like one pumpkin almost ripe, the moon is shining and sending me many frozen moonbeams. Below my eyes, one burg in ruins is sleeping in the night, with many little hunchback houses and few streets paved with fragmented cobblestones. Many from these poor buildings snap unequally the surface of the streets and, finally, a few from them are immersed below in the sewage’s mud. The topmost building from the burg is one smoky tower built with burned bricks.

Ich habe daran gedacht...
Ick liebe dir...

thank you!