The rat's dusky tower

Thank you!

El priveşte spre orizontul de fiere al unui cer roşcat care are uneori culoarea unui şoarece de preerie. Cerul este răpus de ultimele zvâcniri agonice pe care lumina crepusculară a serii le sângerează în dâre lungi, mai lungi decât Calea Lactee, de-a lungul norilor. Imaginea cerului i se răsfrânge ca într-o oglindă unde bulburuceşte şi fierbe precum o fiertură plină de urdori pe care o vrăjitoare din nori le-a lăsat să dea-n clocot într-un cazan vechi. Apoi, când soarele era gata să apună, vrăjitoarea a vărsat cu cruzime cazanul negru, uriaş iar cerul s-a umplut de aceste urdori care emană un aer puturos. El le simte, le adulmecă cu mustăţile lui uriaşe. Simte de asemenea şi aerul infect care se coboară precum o ceaţă grea peste oraş. Oraşul se întinde neruşinat de mult până în depărtări, casele devenind tot mai mici şi mai palide pe măsură ce privirea sa iscoditoare îşi pierde din acuitate. Dar el se află în centrul a toate şi a tot şi doar el este demiurgul care locuieşte în turnul întunecat, în această axis mundi. De la fereastra sa uriaşă, cu geamuri sparte de furtunile secolului, a aprins felinarul cu gaz care difuzează în interiorul prăfuit o lumină acră ca de lupanar. El stă la ultima fereastră, acolo, sus, în camera unde nici un pământean nu a pus piciorul de secole. Este camera lui, numai a lui şi nu o părăseşte aproape niciodată. Când o face însă este doar pentru că trebuie să-şi potolească foamea şi coboară atunci în corpul gol şi spiralat al turnului pentru a vâna nefericiţii porumbei care au intrat printr-o lucarnă îngustă şi s-au rătăcit în tenebre. În măruntaiele reci ale turnului nu se distinge bine lumina iar plapuma de fulgi face ca mersul pe treptele roase, cu muchii rotunjite de trecerea veacurilor, să fie foarte riscantă. Dar şi mai riscant este să parcurgă în sens invers acest drum. De la înălţimea acoperişurilor clădirilor din jur, scările de piatră se termină. De acolo, el urcă mai departe pe scări putrede de lemn. Atent, treaptă cu treaptă până sus, acolo unde, în spatele unei cortine se află camera lui. Ultima din turn. Si cu siguranţă cea mai frumoasă. De la fereastră, tot oraşul se vede ca-n palmă. I se supune docil, ca un sclav cu mii de capete i se întinde umil la picioare. Oamenii mici precum nişte furnici negre mişună fără ţintă dintr-un loc în altul pe viermuiala străzilor. Oraşul este un labirint. Turnul este singurul reper logic din tot acest labirint lipsit de sens. Iar el ştie asta. Adulmecă în aer mirosul unei noi furtuni care va veni odată cu sosirea nopţii. Felinarul se leagănă, dansând ca o cadână în rochia sa de fier ruginit şi vântul înteţit îi mai întoarce câteva pagini de la romanul lui Zaniewsky... singurul profet pe care l-au dat ei... oamenii... cei care se agită acum undeva jos, în piaţa de lângă turn. Se agită la fel ca pe vremuri, când acolo, jos, în mijlocul pieţei unde aveau loc execuţiile, oamenii se strângeau grămadă. Şi când el, foarte tânăr pe atunci, putea să bea sângele executaţilor la moarte. Ironie a unui ev mediu apus definitiv, călăul lor era bucătarul lui. El, cel care domină lumea, aşezat acum cu ghearele pe pervazul ferestrei, adulmecînd în aer furtuna care va să vie, este Dumnezeul lor, al oamenilor care uneori cînd îl zăresc, se anunţă între ei, şi-l arată cu degetul unul altuia, apoi se sperie şi încep să fugă toţi spre casele lor. Paradisul în care trăieşte atemporal este ultima cămăruţă, cea de funingine şi cu pereţii pictaţi parcă de Hieronymus... Lumea toată sub cupola de piatră a unei camere, ce-a mai de sus, din vârful turnului întunecos.
... El este Şobolanul...

În mijlocul pieţei de fructe, un bătrânel stă de ceva vreme pe gânduri, nehotărât dacă să cumpere sau nu câteva mere. Vânzătorul îl roagă să se grăbească pentru că se apropie furtuna şi trebuie să strângă marfa.
_ Uite... - îi spune - îl vezi? De fiecare dată când iese şi adulmecă aerul ca acum... este semn că se schimbă vremea. Vine furtuna! Grăbeşte-te sau revino mâine mai bine."
_ Pe cine să văd? - întreabă bătrânul, uitându-se-n jur, descumpănit.
_ Uite acolo sus, la fereastra din turn, este el... - şi îi arată locul cu degetul. De când mă ştiu, n-a fost zi în care după ce l-am văzut pe el, într-un ceas să nu vină şi furtuna... Nu ne-a minţit niciodată, de aceea oamenii din oraş îl şi ocrotesc, să le spună cum va fi vremea... El nu minte niciodată...
_ Da, parcă disting ceva mic şi alb, acolo sus.
_ Da... el este Şobolanul...

a good story behind, thank you, G.

Hello Laurentiu,

good idea! Great composition! I like your work.

BR Joergen

I always enjoy your images, Laurentiu.... almost like reading a book or watching a movie film (interesting composition, great lighting and color... a most affective mood...warmest regards ;-)

Foarte interesanta lucrare! Felicitari!

.

Fabulous rendition.Won,t let me rate what I want to but its a 7/7 from me.

Szia Laurentiu - kozsi a comment es ami meg fontosabb - igy megtudtam nezni a kepeidet - fantasztikus collection. Superb editing. Love your portfolio - you became one of my favorite photographer.

There are no many words to comment this, because is simpy perfect!

Regards to you!

I so wish I could read the story you wrote for this photo but even without words, this is very powerful. Wonderful light and foggy effects. Very original. Well done

Laurentiu..I just discovered your rating on The Watering Hole so I came here for a visit and found phantasmagoric like scenes that can't help but please the eye. You are brilliant and original...I will visit often...Keep up the great work...Marjorie

Frumos! Felicitari!

Bravo, simply bravo.

 

-O